Lewis Carrol. Alice în Ţara Minunilor În după-amiaza aurie, Domol plutim pe ape line — Bat unda vâslele, ţinute De mâini micuţe — şi, vezi bine, Nici sârguinţa nu-i prea mare, Nici iscusinţele depline. O, cruzi micuţi! În ăst ceas molcom, În astă tihnă şi visare Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, Să-l îmboldiţi la "un basm mare"!... Dar cum să-nvingă bietu-i glas, Unite când îs trei glăscioare? Năvalnic, Prima dă poruncă: Să nu mai stau, să-ncep îndată! Cu glas mai blând, A Doua roagă: "Năzdrăvănii, ca şi-altă dată!" A Treia atât de bucuroasă e de-nceput, Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut o dată. Dar iată că, neaşteptat, tăcere-adâncă s-a lăsat. Supusă acum, închipuirea însoţeşte Pe cea din vis născuta — parcă o vede aievea — Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte, Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând, În voie stând la sfat, prieteneşte. Şi ori de câte ori secau Fântânile închipuirii, Neputincios, cel slab cerând Să pună capăt fericirii, Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum, acuma!" Voios strigau tustrele, zbirii! Aşa s-a făurit povestea de pe-al minunilor tărâm. Aşa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit Şi-acum, că povestirea-i gata Şi echipajul mulţumit, Voioşi cârmim barca spre casă — Căci soarele e-n asfinţit. Alis! În mâna-ţi blândă ia Copilărescul basm şi-l pune Lângă curatele-ţi visări, ce amintirea Cu vrajă împleti-n cunune — Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător, Pe-ndepărtat meleag, stătu cândva s-adune. Va rog sa îmi povestiți despre cine este vorba ,trebuie povestită aceasta poezie.​