Pinul singuratic după Alexandru Mitru Un pin creştea odată la marginea pădurii. Pretutindeni erau doar frați de-ai lui. Pădurea era deasă şi plină de mireasmă. Când venea primăvara, vântul hoinar sufla uşor printre ramuri. Atunci cânta pădurea şi cântau toți frații în cor. În miezul verii, când soarele ardea, în pădure era răcoare, iar călătorii osteniți se opreau la odihnă. Toamna curgeau şuvoaie de apă după ploi. Pădurea însă sta neclintită. Niciun şuvoi nu putea lua pădurea înfiptă bine cu rădăcinile în pământ, deasă ca o oştire. Iarna, când viscolul bătea, pinii erau acolo ca un zid şi el se sfâşia între ramuri, se potolea. Pinul nostru privea spre înălțimile groase de pe munți. Era pe munte o stâncă cenuşie şi înaltă, de pe care se vedea în fiecare zi craiul zilei, soarele care poleia toți munții. Nu-i mai plăcea în pădure pinului. Voia sus pe munte, să vadă tot pământul, să fie altfel decât frații săi. Nu-i mai plăceau nici cântecele pădurii, nici lupta cu furtuna. A cerut voie buni- cului pădurii, un pin bătrân, să-i permită să urce sus pe creste. Bătrânul,
Identifică,în baza textului,trăsăturile pinului.​