de povestit în scris textul păpădia TEXT : Păpădia după Ion Agârbiceanu Iarna întârziase mult în anul acela; uneori părea că vrea să-și ia tălpășița, dar se răzgândea iar și iar. Zile de-a rândul se purtă război mare prin văzduh până ce birui primăvara. Norii grei și întunecați fură alungați spre miazănoapte de vântul de la miazăzi, și într-o zi-două cerul rămase curat ca lacrima, de-a dragul să se plimbe, pe drumul lui, soarele cel tânăr, vărsându-și argintul peste lume. Întârziată, se grăbea acum și primăvara să câștige ce a pierdut. Dintr-o zi într-alta înverzeau luncile și răzoarele tot mai tare și, într-o bună dimineață, Anicuța rămase încremenită când deschise ușa grădinii: văzu un covor nesfârșit de floricele galbene, una într-alta încât abia încăpeau. Floricelele păreau că i-au furat ochii, și copila nu mai putu face niciun pas: privea întins covorul de bănuți galbeni, ba parcă de luminițe – și încet-încet i se însenină toată fața, cât părea că o sărută soarele de deasupra. Într-un târziu bătu din palme și năvăli în curte: — Nicule! Nicule! Ni-cu-le! începu să strige tot mai ascuțit și mai întărâtată. Ușa tinzii se deschise încet și în crăpătură apăru Nicu. — Ce-i cu tine, Anicuță? Ce strigi așa? — Haida! Haida repede! Nicu înălță din umeri ca un om mare care nu pricepe stăruința unui copil și ieși în curte. Anicuța fugi la el, îl prinse de mână și începu să-l tragă întins către portița grădinii. Copila deschise ușa și întinse brațul liber. Parcă erau și mai dese floricelele galbene. Nicu rămase și el mut o vreme. Îl luă ca un fel de amețeală, apoi simți cum se încălzește. — Da! A înflorit păpădia, șopti el parcă oftând ușor. — Ce-a înflorit? îl întrebă copila. — Păpădia, nu vezi? — Ce-i aia păpădia? — Păi, floricelele astea, așa le cheamă. Tu nu știai? Anicuța clătină din cap. Nu știa ! Anul trecut, când înflorise păpădia, copila era bolnavă în pat. — Așa le zice: păpădie. — De ce le zice așa? Anicuței nu-i plăcu numele: niște flori așa de frumoase să aibă un nume așa de urât! Copilul o vreme nu știu ce să-i răspundă. Se gândi și zise: — Toate florile își au numele lor. Pe păpădie cum s-o cheme altfel? Anicuța nu fu mulțumită de răspuns, dar își uită în grabă nemulțumirea: începu să urmărească cu privirea albinele care, tot mai multe, treceau din floare în floare. În liniștea mare, din covorul cu steluțe de aur se ridică un zumzet ușor: copila nu știa dacă florile cântă sau albinele? Acum sunt tot mai multe: aproape nu-i floare fără albină, își face copila socoteala. Câte vor fi? Cine le poate număra? „Nici bunica nu poate”, își zise Anicuța. Privea pierdută covorul de flori și plimbarea domoală a albinelor. — Florile-s frumoase, dar numele nu, zise ea supărată. În gând ea le pusese alt nume; le va zice: luminițe.​