Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să îți exprimi opinia despre importanța
mentorului în formarea unui tânăr, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din Croh
într-o poză voalată, articol de Mircea Cărtărescu, în „Dilema Veche”, cât și la experiența personală sau
culturală.
Murmurul din sală s-a oprit brusc când ușa s-a deschis și a intrat un bărbat mai în vârstă,
puțin adus de spate, cu un cap mare, sprâncene groase, ochi pătrunzători și mustață englezească
foarte subțire, ce îi dădeau un aer jovial, căci zâmbea, arătându-și dinții lungi și galbeni. Mie mi
s-a părut foarte distins la-nfățișare, unul dintre acele chipuri care nu sunt complete fără o pipă. Tot
Romulus a trebuit să-mi spună cine era profesorul ce ținea subiectele în mâini, pregătindu-se să le
scrie pe tablă. Pân-atunci nu văzusem nici un scriitor, critic, universitar sau pe oricine care-ar fi
fost „ceva”. Ai mei erau „oameni mici”, cum îmi tot spunea mama, viețuiau și ei pe lângă alții. Cu
examenele astea ajunsesem, practic, prima dată în centrul orașului.
Era, desigur, Crohmălniceanu, cel pe care-l știusem pân-atunci (căci făcusem oarece
eforturi să-i rețin numele kilometric) sub forma unei cărți despre literatura interbelică. Ovid S.
Crohmălniceanu. Să vezi cu ochii tăi un om care pân-atunci fusese o carte a fost o experiență
incredibilă pentru mine. Întors cu spatele spre sală, criticul a scris, fără o vorbă, subiectul pe
tablă: „Poezia română contemporană”. Romi și cu mine ne-am uitat unul la altul cu superioritatea
pe care-o ai doar la 19 ani: eram doctori în poezia de-atunci, îi știam pe toți ca pe buzunarele
proprii.[...] Necunoscutul de-atunci avea să-mi fie, de-a lungul sfertului de secol care-a urmat
până la moartea sa, un foarte drag susținător, îndrumător și prieten, unul dintre cei trei-patru
oameni care mi-au influențat în cele din urmă soarta. Am învățat foarte mult de la el și de la lumea
pe care el o făcea pe-atunci posibilă prin faptul că, duminică de duminică, aduna-n jurul său
Cenaclul Junimea, al tinerilor care scriau literatură – proză, mai ales – pe atunci, în facultate. La
Junimea m-am dus ca poet și am rămas ca prozator. Sunt convins că niciodată n-aș fi scris proză
fără experiența de un deceniu de mers săptămână de săptămână la Croh, ceea ce-nsemna nu
doar la Croh, ci și la Nedelciu, Cușnarencu, Crăciun, Sorin Preda, Iova, Cristi Teodorescu, Ioana
Pârvulescu și alți câțiva, oameni pe care am ajuns foarte repede să-i admir și să fac ucenicie la
ei.[...] Eram la Berlin în ziua când a murit. Trebuia să-i fac chiar atunci, pe 27 aprilie 2000, o
vizită. De câte ori trecusem prin Berlin mersesem și pe la el, ne plimbaserăm prin parcul din
preajma locuinței lui, vorbind despre cenaclu și despre literatură. Mi-a răspuns la telefon soția sa,
cu o voce ca din mormânt: „Domnul profesor nu e acasă, e la spital. Nu-l puteți contacta”. În
aceeași noapte au murit amândoi.

INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN BACĂU

De-atunci mă tot străduiesc să le povestesc „cum era Croh” celor care nu l-au cunoscut,
dar, firește, fără nici o speranță să le pot arăta altceva decât o biată poză voalată. Cum era, în
definitiv, Caragiale? Cum era Camil Petrescu? Cum era Blecher? Dacă n-am trăit lângă ei, n-o să
știm niciodată.

Mircea Cărtărescu, Croh într-o poză voalată, în Dilema Veche