- Un cărăbuş? Este adevărat? Nu visez oare cu
am, în fine, acest noroc... [...] Am gândit cândva, demult, când însă n-aveam min
gândit, spun, bucuria de a avea o
barză, dar prinsă de vâltoarea vieţii am renunțat (şi bine
înainte încă, am dorit un arici
, dar i l-am dăruit unei slujitoare sărmane, căci era peltic.
Iar da
amintindu-mi ceea ce trebuia să
fi uitat de mult, am să spun că mi-am dorit şi un pelican all
drept, albastru ca cerul pe ape, dar la
cap era spălăcit ca o rață, cu penele verzi, galbene,
întreagă. Un cărăbuş cu ochii de
mărgean este cu totul altceva: îl văd în fața mea şi mi se
p
prea ar fi bucuria prea mare.
Dar ochii lui Elli se închideau osteniți, ca nişte obloane într-un pavilion de vânătoare. [...
Abia acum... îngâna copila... abia acum (
când mi-e somn)... îmi dau seama... cât de
cărăbuş... din prima zi l-am dorit... oh! Câte n-aş putea
spune despre el... despre noi amând
fi somn... dar vedeți... mi-e aşa de somn.
Şi, înainte de a se cufunda în țara visului, mai avu puterea să hotărască:
- Să iasă luna.
Şi pe dată, luna răsări de dincolo de neguri.
Şi toată lumea, mai spuse, să coboare în pacea somnului.
Aşa a fost. Niciun suflet treaz nu mai puteai zări pe distanță de mile şi mile şi mai dep
tâiul patului ar fi putut descoperi atunci pelicanul albastru: cu ciocul său de sidef, cu lăbu
albastre strânse pe trup ca un frac solemn. Cu vocea sa blândă, pe care o poți recunoaşte d
- Sunt pelicanul albastru. M-ai dorit din toată inima şi iată-mă, am venit. Abia acum
voi mai pleca: vom sta împreună până la capăt.
Şi atunci, Elli începu să viseze.
​