Omulețul de zăpadă
Era o dimineață de iarnă când peisajul din grădina mea s-a transformat într-o lume fermecată, acoperită de un strat gros de zăpadă. În mijlocul acestei minuni albe se afla omulețul de zăpadă, o creație plină de farmec și inocență.
Cu o privire atentă și cu grijă, am modelat omulețul de zăpadă din fulgi pufoși, iar el, parcă conștient de propria-i existență, a îndreptat timid capul spre mine, ca și cum ar fi dorit să-mi mulțumească pentru că i-am dăruit viață. În jurul său, dansa un vânticel iernatic, îi îmbrățișa formele, îi împodobește haina albastră cu zăpadă proaspătă.
Cu fiecare mișcare a mea, omulețul de zăpadă devenea tot mai viu, iar pe fața lui înghețată apăreau zâmbete tandre. Privindu-l, am simțit că am adus la viață un companion vesel și întruchiparea bucuriei în mijlocul iernii reci și blânde.
Și cum soarele își făcea apariția pe cerul senin, primele raze vioaie ale soarelui au mângâiat blând obrajii omulețului de zăpadă. El părea că strălucea în lumina aceea aurie, iar zăpada din jurul lui se topise sub tandrețea razelor solare.
Într-un târziu, când am privit cu drag pe fereastra mea, am remarcat cum omulețul de zăpadă era înconjurat de copii veseli, care îl admirau și îi aduceau cadouri din micile lor descoperiri în lumea iernii. Clinchetul sfios de clopoțel se auzea în timp ce copiii își legănau ghiozdanele în timp ce alergau prin zăpadă.
Omul de zăpadă, în toată splendoarea sa, devenise punctul central al atenției, iar privirile copiilor, pline de încântare, străluceau ca două rubine în fața acestei creații efemere. Cu fiecare răsuflare și cu fiecare pas, omulețul de zăpadă devenea o amintire vie, înțepenită în inimile copiilor și în peisajul magic al acelei ierni.
Astfel, în lumea fermecată a zăpezii și a jocului, omulețul de zăpadă devenise un simbol al bucuriei, al inocenței și al frumuseții fugare a unei ierni pe care o vom purta mereu în sufletul nostru.
