În satul înghețat, sub un cer împodobit cu nori pufoși, iarna își lasă încet haina. Zilele se prelungesc, iar soarele începe să încălzească pământul adormit sub stratul gros de nea. Copacii boi, cu ramurile goale, privesc cum ultimele urme de gheață se topesc, lăsând loc mugurilor timizi să se trezească la viață.
Copiii cu flori în obraji ies din casele lor, înarmati cu sanii și râsete cristaline, gata să prindă ultimele zile de iarnă înainte ca primăvara să își facă simțită prezența. Ei alunecă pe dealuri și se întrec în joacă, respirând aerul rece care le roșește obrajii și le strălucește ochii.
Cățeii jucăuși, învăluiți în hainele lor pufoase, se avântă prin zăpada care scârțâie sub labele lor mici. Ei urmăresc vrăbiile care își fac curaj să coboare mai aproape de pământ, și se joacă de-a v-ați ascunselea printre brazii încă împodobiți cu fulgi de nea.
În fiecare dimineață, satul se trezește cu mirosul de fum care se ridică leneș din coșurile caselor, semn că focul din sobe arde și că o nouă zi a început. Iarna își lasă haina, dar amintirile zilelor albe și a serilor lungi petrecute în jurul sobei rămân cu noi, ca o promisiune a aventurilor ce vor veni.
