va rog un rezumat - TEXTUL 1 In cursul superior, am un coleg de clasă care poartă un nume sonor şi destul de cunoscut pentru mine. Il strigă la catalog Apelevianu I. Relu. Știu că boierul nostru, Apelevianu, are un frate, undeva, prin părțile Mehedințiului. Aşadar, acest Relu trebuie să fie odrasla acelui moşier. li ascund că sunt de fel din Apelevii. Nu-mi vine deloc la îndemână să mă privească de sus, dându-și aere de superioritate, Chiar din prima zi, când „Moş Goriot" de franceză îl scoate la lecţie, Relu turuie la perfecție conjugările. Cât îl sucește și-l învârteste profesorul, nu-i chip să- fiindcă se trage din nobilimea rurală. [...] încurce. Până la urmă, îl felicită în auzul clasei întregi: Bravo, Apelevianu, îți dau nota 10! Urmăresc din bancă, numai ochi și urechi, examinarea lui Relu. Nu ştiu cum de nu mă îmbolnăvesc. Sunt fiert, roșu de invidie, în stare să-l sugrum pe colegul care a dat răspunsuri atât de perfecte. Uneori îmi vin în fire, raționez, parcă, mai sănătos. Știu, îmi dau seama, că franceza e pentru el o joacă de fiecare zi, fiindcă o cunoaște din familie. Dar asta n-aș zice că e o consolare pentru mine. Ce-i de făcut? Nimic alta decât să m-așez cu burta pe carte. De aceea, m-apuc și învăţ zi şi noapte, noapte și zi, ca un disperat care va fi osândit la moarte dacă nu i-o ia rivalului înainte la învățătură, dacă eu, Gherghel - pricăjitul, nu voi fi deasupra odraslei Apelevienilor. Crâncena invidie care mă copleșește și-mi ia mințile e, fără doar și poate, prima treaptă a scării pe care încerc s-o urc. Acest suis al ambiției, sprijinit de o forţă organică uriașă, nu pare lipsit de sens la o analiză mai atentă. Admit ca alți colegi să mă depășească la învățătură, nu-mi pasă de ei... Însă Relu n-are voie să mi-o ia înainte. Nu! Pentru nimic în lume!... Nu pot să-i iert meritele, în ruptul capului. Îmi dau destul de bine seama că nu numai invidia și ambiția mă înverşunează împotriva acestui coleg, ci și ura. E, în orice caz, un sentiment complex, febril, care nu mă va slăbi de-a lungul anilor. Și continui a învăța pe deșelate, amestecând ziua cu noaptea, până la istovire. E curată nebunie, recunosc, dar nu pot face altfel. [...] În sfârşit, marea răsplată care mă unge cu miere pe suflet nu zăbovește să vină pe firul timpului. În ziua aceea, 14 mai 1919, mi-o amintesc perfect, „Moș Goriot mă scoate la tablă. Culmea ciudăţeniei: îl poftește și pe Apelevianu odată cu mine. Spun culmea ciudăţeniei", pentru că profesorul nostru n-are obicei să examineze decât un singur elev. Ce l-o fi găsit de astă dată să ne scoată pe amândoi la lecţie? Examinarea ține mai bine de o jumătate de oră. Nu rămân de căruță, mă țin dârz tot timpul. Vasăzică, egalitate până acum. Și, deodată, când mă aștept mai putin, adversarul confundă o poezie de Verlaine, atribuind-o lui Baudelaire. lii, mămulică Doamne, l-am băgat în cofă! va rog un rezumat din acest text .​