Răspuns:
Pe o dimineață de iarnă, când fulgii de nea cădeau cu grație din cer, am hotărât să mă aventuriez la sanius. Îmbrăcat în straturi groase de haine, am simțit că aerul rece îmi mângâie obrajii, creând o atmosferă magică. Pământul alb, ca o pânză de catifea, strălucea sub lumina soarelui timid.
Coborând pe deal, am simțit sub picioare zăpada pufoasă, ca un covor nesfârșit de cristale reci. În jur, copacii se închinau sub povara grea a zăpezii, iar ramurile lor se conturau precum desene în alb și negru. O liniște deplină domnea în acest peisaj de poveste, întreruptă doar de vuietul săniilor alunecând pe pantă.
Fulgii de nea, ca niște fluturi albi, danțuiau în vânt, transformând calea într-un labirint strălucitor. În mijlocul acestui tablou de iarnă, am observat casele pitorești ascunse sub pături de zăpadă, iar fumul pufăind din coșurile ținute de casele din lemn aducea o senzație de căldură în peisajul rece.
Saniile, ca niște săgeți în zbor, se făceau una cu traseul lor, iar vântul îmi mângâia fața în timp ce alunecam pe panta abruptă. În această escapadă hibernală, am simțit cum iarna își împrăștie farmecul peste tot: fiecare fulg, copac și saniu părea să trăiască, ca și cum ar fi avut propria poveste de spus.
La sanius, am descoperit că iarna nu este doar un anotimp rece, ci o poveste vie, scrisă cu fulgi de nea și ilustrată cu peisaje nesfârșite de zăpadă. Iar eu, călător pe traseul săniușului, am devenit parte din această poveste fermecată, în care frumusețea rece a iernii se dezvăluie în fiecare colț de peisaj.
