În liniștea serii, umbrele se întind pe pereți, iar singurătatea își face simțită prezența în fiecare colț al camerei. Privirea îți alunecă printre amintiri, iar inima îți bate mai încet, ca un clopot stins într-o noapte fără stele.
Gândurile se împletesc într-un labirint de tristețe, iar sufletul se pierde în întunericul amintirilor dureroase. Pozele pe perete aduc în minte zâmbete dispărute și momente ce nu se mai întorc. Simți cum dorul îți strânge pieptul și lacrimile își fac drum pe obrajii tăi, căzând ca ploaia torențială într-o noapte fără lună.
În această singurătate apăsătoare, parcă poți auzi și ecoul inimii tale frânte, care bate ritmul unei melodii triste. Privirea îți caută alinare în întuneric, dar tot ce găsești sunt umbre și goluri care îți sfâșie sufletul în bucăți.
În tăcerea nopții, te îndrepți către fereastra deschisă spre universul rece și indiferent, iar stelele îți străpung privirea cu indiferență. Îți amintești de visele ce s-au spulberat și de speranțele ce s-au pierdut în negura timpului.
Tristețea îți inundă fiecare fibră a ființei, iar sufletul tânjește după alinare și iubire. În liniștea nopții, te cufunzi în propria ta durere, iar lacrimile devin doar niște mărturii tăcute ale suferinței pe care o porți în adâncul inimii tale.
