Răspuns:
În inima nopții, când lumea adormită își împletea tăcerile, un vis mi-a tulburat somnul și m-a purtat într-un tărâm ascuns. În acest loc, cerul era brodat cu stele strălucitoare, ca niște ochi veghetori ai universului, iar luna era o barcă argintie ce naviga pe un ocean de nori. Mă plimbam printr-o pădure unde copacii vorbeau în șoapte, frunzele lor șoptindu-mi secrete vechi de când lumea. Sub pașii mei, ierburile înalte se plecau blând, ca niște gânduri reverențioase.
Pe măsură ce înaintam, am descoperit un lac cristalin, oglinda perfectă a cerului, pe care frunze de nuferi albi pluteau leneș, vălurind adieri de vise neîmplinite. Pe mal, un cor de broaște cânta o simfonie dulce, întreruptă doar de săriturile lor jucause în apa ce scânteia sub razele lunii. Lângă lac, o căprioară cu ochi mari și blânzi se apropie de mine, ca o manifestare a încrederii pure, fără umbre.
Visul meu s-a întins ca o pânză pe care natura și-a desfășurat culorile și armonia, un tablou viu care m-a învățat că frumusețea și pacea se pot găsi în cele mai simple momente. La despărțire, zorii s-au strecurat ușor, picurând lumina peste visul meu, ca un pâlnie de aur care să-l pecetluiască în amintire, până când noaptea va reveni să îmi deschidă din nou poarta spre acest miracol. Așa am înțeles că visurile sunt ecosisteme delicate ale sufletului, refugii unde ne putem reface și inspira.
