Imi amintesc si acum, acea zi in care ma intorsesem la casa parintesca, in acel cartier mic si saracacios, dar plin de copii mici si fericiti.
Cand eram mic/mica mereu mergeam impreuna cu tatal meu in padure la vanatoare, deci pot sa spun ca sunt un adevarat vanator. Acum tatal meu e batran, si nu mai poate merge la vanatoare, de aceea, in acea zi, el m-a rugat sa merg in padure si sa vanez o fiara.
Ma pregatesc de plecare. Ajuns/ Ajunsa acolo, merg pana in inima padurii unde ma intalnesc cu un musuroi de furnici. Primul meu gand era sa il calc, dar, intr-o secunda, o furnica m-a oprit spunandu-mi:''Stop!''
Speriat/a ma. indepartez. La un moment dat fr urnica imi zice:
-Nu te speria!
-Cum poti vorbi? o intreb eu nedumerit/a
-Toate animalele din padure vorbesc!
Intr-un fel ma simteam mai bine dupa aceste vorbe.
-Te rog, nu imi calca casa!
-Imi cer scuze pentru intentiile mele!
-Te iert! imi raspunde ea. Dar te rog, nu ucide fiintele acestei paduri!
Am aprobat nedumerit/a si m-am retrans din padure.
De atunci, nu am mai ranit fiintele padurii.
Scuze ca am largit-o atat de mult. Sper ca te-am ajutat!
