Răspuns :
Un principiu din “Teoria literaturii” afirmă că orice scriere are un izvor sau mai multe: “… orice text este o absorbţie şi o transformare a unui alt text” şi “o poezie nu se naşte din nimic, ea are izvoare”. De geneza poemului “Luceafărul” s-a ocupat D. Caracostea în “Creativitatea eminesciană”5: “deşi izvorul principal al «Luceafărului» fusese identificat încă din anul apariţiei lui, de către Moses Gaster, în a sa «Literatură populară română» (1883), abia studiile lui D. Caracostea au lămurit decisiv problema genezei marelui poem”6.
Originea poemului e cunoscută: ideea “Luceafărului“ i-a fost sugerată poetului, încă din perioada petrecută la Berlin, de memorialul de călătorie al lui R. Kunisch: “Bukarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Turkei“ (Berlin, 1861), în care autorul german transcria, între altele, două basme populare româneşti, “Fata-n grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa fără corp”7.
Pe de altă parte, “de la Eminescu însuşi avem o însemnare preţioasă, făcută în toiul muncii pentru desăvârşirea Luceafărului. În manuscrisul Academiei No 2275 bis, p. 56, pe marginea uneia dintre variantele poemei, el a lăsat următoarea însemnare: “În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul K. povesteşte legenda «Luceafărului». Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar nu are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric”8.
Vă mulțumim pentru vizita pe site-ul nostru dedicat Limba română. Sperăm că informațiile oferite v-au fost de ajutor. Nu ezitați să ne contactați pentru orice întrebare sau dacă aveți nevoie de asistență suplimentară. Vă așteptăm cu drag data viitoare și nu uitați să ne adăugați la favorite!