După principiile armoniei tonale clasice, un interval se consideră consonant în cazul că cele
două sunete componente, auzite simultan, produc impresia de contopire şi ataşare reciprocă. În
funcţie de puterea de contopire şi ataşare mai mare sau mai mică a celor două sunete, se disting
două feluri de intervale consonante: perfecte şi imperfecte. Ca intervale consonante perfecte sunt
considerate: prima, octava, cvinta şi cvarta, iar consonante imperfecte: terţele şi sextele mari şi
mici.
În opoziţie cu cel consonant, un interval se consideră disonant în cazul că sunetele sale
componente, auzite simultan, produc impresia de respingere reciprocă. În conceptul armoniei
clasice sunt considerate disonante secundele şi septimele mari şi mici precum şi toate intervalele
mărite şi micşorate. Orice interval disonant acumulează, atât în melodie cât şi în armonie, o
anumită tensiune şi instabilitate care se cere rezonabilă într-un interval consonant. Este principiul de
bază al lucrului componistic în armonia tonală clasică, ce se aplică şi în ceea ce priveşte rezolvarea
acordurilor disonante. Intervalele compuse păstrează aceeaşi calitate de consonanţă ca şi intervalele
lor simple corespunzătoare. De exemplu, notele mari şi mici sunt disonante, iar undecima perfectă
este consonantă.
