S-a deșteptat prisaca din poiană
Subt uriașul clopot de azur,
Și sună tot cuprinsul dimprejur,
De-ai spune că o harfă-eoliană
E aninată undeva de-un ram...
De-ar fi să stai nesigur la răscruce,
Căci pretutindeni murmurul L-auzi,
Asemeni unui tainic călăuz,
TE cheamă, TE îmbie și TE duce,
Fără să vrei, al florilor parfum...
Poiana pare-o uriașă floare,
CE schimbă curcubeie de culori,
Dar nu-i o floare, ci sunt mii de flori,
Din CARE ies scîntei rătăcitoare
CE se aprind în aer și dispar.
Ca niște temple în miniatură
CE ar serba un cult misterios,
În raiu-acesta-atîta de frumos
Lăsat anume parcă de natură,
Stau albii stupi subt streșinele LOR.
Neobosite-aleargă în lumină
Albinele zburînd din loc în loc,
Acum SE-nclină-un fir de siminoc,
Acum SE-nalță galben-o sulcină,
Și mursa-n aur SE preschimbă-ncet.
Dar iată că pe-un urdiniș apare
Aleasa între-atîtea mii de vieți,
Și trîntorii amanți de soare beți
Simțind imperioasa EI chemare,
Tresar prelung din somnolența LOR.
