Pe tărâm moldovenesc,
Florile încă mai plâng
Precum tot ce-i românesc,
Și sufletele ni se strâng.
Eminescu, floare zdrențuită,
Cât de mult te-ai ofilit!
Poezia ta însuflețită,
Zi și noapte te-a jelit.
Putrezind iar, tot mai mult,
Privești muza poeziei,
Și eu tot nu știu s-ascult,
Glăsuirea veșniciei.
Când iarna ne stăpânește,
Iar pământurile-ngheață,
Muza te mai încălzește,
Mângâindu-ți a ta față.
Glasurile noastre goale
Nu te-au putut încălzi,
Însă versurile tale,
Încălzesc pe noi, pe vii.
