- Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. - A. nu... ştiu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor... Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Şi mă simțeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor... şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. -Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun... Cel mai bun... îngânam eu, de frică să nu mă fure somnul. ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat... - - ş-a plecaaat... -şi s-a dus, s-a dus, s-a dus... s-a dus, s-a dus... - - Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă... întunecoasă... de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi... pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi... cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi.... Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei. - 1966 (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Bunica) scoate substantivele​