SCRIE REZUMATUL FRAGMENTULUI (80-120 cuvinte): În clipa când Gherasim îşi sfârșea lămuririle, clopotul bătu de patru ori, vestind sfârşitul ultimului cartal zilei; acum începea serviciul de noapte. Căpitanul, care zăbovise în cabină să scrie în jurnalul de bord, ieși pe punte.
-Mihule, du-te de te culcă îndată, că la miezul nopții intri de veghe.
La început, lui Mihu nu-i veni să creadă. Pe urmă, dându-și seama că Anton Lupan nu era din cei care să amăgească oamenii, începu să sară întrun picior pe punte, chiuind ca haiducii.
- Mai încet, că aici nu eşti la stână! îl potoli cârmaciul. Apoi se întoarse spre căpitan, scărpinân duse cu îndoială în creştet:
- Domnule, poate nu e bine să-l punem de la început chiar noaptea. Să fi făcut măcar un cart de ziuă.
- N-avea nicio grijă, Gherasime. Tot de veghe a fost cât a ținut ziulica... Dar bagă de seamă, Mihule, dacă te prind că nu adormi numaidecât, s-a zis cu veghea!
Musul' coborî în cabină, se cățără în patul lui, își trase pătura până peste cap, închise ochii, strânse pumnii și adormi la iuțeală, fiindcă așa îi poruncise căpitanul. Dar gândul lui rămăsese afară, pe puntea umezită de abureala rece a nopții, sub pânzele care legau marea cu cerul.
La miezul nopții, când își luă postul în primire, toate i se păreau cunoscute în jurui, ca şi când ar fi fost om de veghe o veșnicie și cu cât i se păreau mai cunoscute, cu atât simțea mai rece în spinare gheara unei neliniști fără nume.
- Mihule! strigă Anton Lupan, de la cârmă. În noapte, glasul avea ceva tainic. Răsărise de curând o bucată de lună târzie.
- Da. domnule!
-Nimic. Voiam să știu dacă ești acolo. Nu trebuie să stai ţeapăn, că doar dacă e să se vadă ceva, se vede de departe. Poți să te mai miști pe punte. Dacă ți se face urât, mai vino încoace.
Auzindu-le glasul, Negrilă, care dormea pe undeva, în umbră, se săltă în picioare, căscă, apoi se apropie de stăpână-su, lipăind pe punte, și începu să i se frece de cizme.
— Hai, fii cuminte! Acum n-am timp de
tine! Tânărul mus stătea aplecat peste parapet, la prova,cu ochii ațintiți înainte. Luna se ridica încet pe cer, ascunsă sub pânze, și marea, ruginie la început, începea să se arginteze. Era atâta liniște, că se auzeau valurile, până departe, murmurând domol, cu o mie de glasuri. Sub bompres,etrava tăia apa, foșnind tainic. Câte un val se spărgea în bordaj, alene, și vântul îi prindea jerba albă, spulberând-o în scântei ude.
Spre răsărit, în lumina lunii, cerul era palid, lăptos ca varul. Mai sus, bolta se albăstrea și lăsa să se vadă stele răzlețe, parcă mișcă- toare, care se fereau cu teamă din calea catargelor.Mihu rămase așa o vreme, cu ochii când la cer, când la mare. Dormeau toți pe corabie, iar el cu căpitanul le țineau soarta în mână. Era rece a naibii gheara aceea care-l râcâia în spinare! Arar, câte o stea mică se desprindea de pe boltă, ca o frunză firavă scuturată de vântul toamnei, și după ce lăsa în urmă o dâră nesigură, se stingea deasupra valurilor. Încolo nu se vedea nimic, cât era de lung orizontul și de întinsă marea.
- Domnule, întrebă musul, dând o fugă la pupa, după ce se încredințase că nici măcar o vedenie nu le-ar fi putut tăia calea, stelele care cad sunt sufletele morților? Așa am auzit, dar parcă nu-mi vine a crede să fie pe cer atâtea stele câte suflete sunt pe lume, fiindcă se cuvine să punem la numărătoare și dobitoacele, și gâzele, nu numai oamenii.
-Nu, Mihule, stelele căzătoare sunt meteoriți, frânturi care se desprind din unele astre şi rătăcesc fără nicio lege în nemărginirea văzduhului.Viteza lor e atât de mare, încât din frecarea cu aerul se aprind și se mistuie.
Câte unul nimerește pe pământ, dar până azi nu s-a auzit să fi adus cu el vreo nenorocire. Cele mai multe stele căzătoare se topesc în aer și se pierd fără urmă...
Aici, Mihu tresări, făcu ochii mari și se re- pezi speriat la prova. Era o stea care căzuse în mare și nu voia să se stingă? Valurile o săltau, iar ea sclipea, șugubeață, făcând cu ochiul celorlalte stele. Se vedea limpede, în stânga bompresului, din ce în ce mai luminoasă. Și iată că, deodată, sub ea se ivi încă una, par- că răsărită din apă. Ei, dar a doua nu mai era albă, ci roşie, ca un felinar de corabie.
- Domnule, ce să fie asta? Căpitanul lăsă o clipă cârma și se apropie de parapetul Speranței.
- E un vapor. Nu-ţi fie teamă, o să treacă departe, prin stânga noastră; pesemne se duce la Odesa.
- Nenea Gherasim m-a învățat cum să recunosc corăbiile și nu miaș fi pierdut capul.
Dar n-am înțeles ce-i lumina aceea albă.
- Gherasim a uitat să-ți spună că vapoarele, spre deosebire de corăbii, mai au și o lumină albă pe catargul din prova. De acum înainte să ții minte.​