Intru in padure, ce pare adanca ca noapte in timp ce soarele se straduieste sa o mangaie lin. copacii sunt batrani si aerul lor intelept duce cu gandul la o lume dintr-un spatiu oniric, al visului. crengile lor sunt parca impreunate si ar spune o rugaciune catre vastitea cerului. frunzele se flutura in vantul calm. dar oare era un vant? noi numim vant acea unda de viata pe care ne-o trimite cerul si insusi soarele pentru a ne arat ca nu suntem singuri. frunzele sunt de smarald si cand pasesc printre ele parca as traversa in mers o mare nesfarsita de verde, calda si imbietoare. plantele cele mici parca s-ar ascunde. nici macar o adiere a lor nu ma misca. frumusetea padurii este de neimaginat, iar glasul cristalin al pasarilor umple linistea eterna a padurii. pasarile, de asemenea, mai si zboara, se misca efemer printre crengi obosite.
eternitatea padurii ma coplesete in asemenea masura incat sa nu mai doresc sa ma indepartez de ea. de ce oare omul o ditruge, distruge ce e mai sfant pe lume?
